Vi se pare cunoscut?

Secvenţă antologică din "Cele 12 munci ale lui Asterix" ("Les Douze Travaux d'Asterix", de Rene Goscinny şi Albert Uderzo, după un scenariu de Pierre Tchernia, 1976). O parodie animată a sistemului birocratic care se potriveşte de minune sistemului de lucru din România zilelor noastre. Recunoaşteţi stilul?

Abonamentul electoral Vanghefone

Abonamentul Vanghefone din bani publici cu minute incluse pentru partid (sursa foto: www.libertatea.ro)

"Primarele care este" operatorul No.1 la sectorul 5 s-a lăudat astăzi că zece mii de telefoane mobile vor fi distribuite bucureştenilor, cu scopul de a "ţine legătura cu oamenii". "Ne pregatim pentru campania electorala si vrem sa stim care sunt problemele celor din Bucuresti. Avem un sistem prin care am impartit fiecare strada de Bucuresti, avem cate un om cu care sa tinem legatura pe fiecare strada. Este reprezentantul nostru zonal, nu este membru de partid. Avem fiecare alee, strada impartita stanga, dreapta si cineva raspunde de fiecare portiune". Genial! Din categoria "Sună acum şi vei şti ce să votezi la anu'! "Nu este vorba de mită electorală", a mai grăit primarele prin intermediul persoanei sale fizice. "Omul care primeste telefonul mobil nu îl foloseşte în interes personal. Daca in zona de care raspunde se intampla ceva, sunt probleme cu lumina, cu apa, el va suna la partid (corect era la "partide" pentru că USL e mai multe...) sa ne aduca la cunostinta, iar noi vom incerca sa rezolvam problema. Trebuie sa stim ce problema are fiecare, ca sa il putem ajuta". Limpede ca lumina de la Răsărit: omul sună disperat la partid şi dacă răspunde corect, "pe linie", în acord cu viziunea uselistă, va primi o felicitare şi o sacoşă cu de-ale gurii, cât să-i mai ajungă de un vot.
"Nu vom plăti niciun leu pentru aceste telefoane", grăi astăzi către presă maître corbeau. "Am vorbit cu o firmă de telefonie mobila pentru zece mii de telefoane in prima faza. Le vom face abonamentul minim de doi, trei euro, dar in care vor avea foarte multe minute in grup, dar si minute nationale. Important este ca noi sa tinem legatura cu oamenii. Ei pot suna sa ne spuna ce probleme sunt". Ei, şi aici l-am prins cu mâna sub tejghea pe inventatorul vanghelioanelor! Povestea - publicată aici - sună cam aşa:

"După ce anul trecut a primit din partea Prefecturii Capitalei amenzi în valoare de 55.000 de lei pentru refuzul de a reînfiinţa subcomisia locală de fond funciar, anul acesta primăria condusă de Marian Vanghelie a cheltuit peste 200.000 de euro pe felicitări, calendare, agende şi sacoşe, dar şi pe un contract de furnizare de servicii mobile de date şi voce.

 În plină criză bugetară, Primăria Sectorului 5 din Bucureşti a considerat probabil că este absolut necesar să cheltuiască 418.090 lei (fără TVA) - adică aproximativ 100.000 de euro, la care se adaugă TVA - pentru achiziţia de felicitări, agende, calendare şi sacoşe. În urma invitaţiei de participare, pe 28 decembrie 2010 a fost încheiat un contract de achiziţie publică, publicat pe site-ul S.E.A.P. (131257/05.04.2011), cu firma S.C. Amma Print S.R.L.. Contractul consta în furnizarea a 130.000 de felicitări, tot atâtea plicuri, precum şi a unor sacoşe, agende şi calendare, câte 75.000 de bucăţi din fiecare.

Contactată telefonic, şefa Direcţiei de achiziţii publice din cadrul Primăriei sectorului 5, Carmen Rămulescu, a refuzat să ofere detalii despre acest contract, urmând ca răspunsurile legate de achiziţie să ne fie furnizate doar în urma unei solicitări oficiale, transmisă din partea Alianţei pentru o Românie Curată.

 GPRS, MMS, E-mail şi internet mobil - 8 Gb lunar - pe bani publici

 Tot Primăria Sectorului 5, care se plânge în permanenţă de lipsa fondurilor, a încheiat şi un contract de servicii de telefonie mobilă (comunicaţii de voce şi date mobile – anunţ de atribuire 131258 publicat tot de S.E.A.P. la data de 5 aprilie 2011) cu unul dintre marii operatori în domeniu, în valoare de 464.378 de lei (aproximativ 113.000 de euro). Conform specificaţiilor din caietul de sarcini, telefoanele mobile trebuie să aibă, printre altele:ecran TFT de 1,8 inch, 128x160 pixeli, 65k culori, camera foto VGA cu înregistrare video 15 FPS, greutate maximă 85 g, difuzor încorporat, conectivitate - GPRS, bluetooth 2.0, memorie internă minim 32 Mb, agendă cu minim 1.000 de pozitii, lista apeluri - minim 20 apeluri iniţiate, minim 20 apeluri primite si minim 20 apeluri pierdute, compatibil internet pe mobil, radio FM stereo cu RDS, tastă dedicată pentru radio, suport pentru MS outlook, sincronizare agendă, sunete polifonice, facilităţi de mesagerie oferite - SMS, MMS, e-mail. Pentru serviciile de internet mobil, prestatorul are obligaţia să asigure posibilitate de configurare servicii de tip office – e-mail la distanţă, iar viteza de transfer trebuie să fie mai mare de 5 Mbps download. De asemenea, traficul lunar inclus, pentru fiecare abonament de tip Internet mobil, va fi de cel putin  8 GB. Pe parcursul desfăşurării contractului, ofertantul va furniza un număr de 10 abonamente pentru serviciile de internet mobil, la solicitarea Autorităţii Contractante. Pentru serviciile de internet mobil prestatorul se obligă să  asigure  echipamente de tip modem USB.

De asemenea, în contractul de servicii se specifică faptul că “în funcţie de creditele bugetare alocate, achizitorul are dreptul de a solicita prelungirea duratei de valabilitate a contractului cu  patru luni calendaristice, în perioada ianuarie-aprilie 2012, în cazul în care părţile convin aceasta, prin semnarea unui act adiţional”.

Cu aşa servicii de conexiune, primarul Marian Vanghelie ar trebui să poată fi „accesat” la orice oră. Însă, deşi am sunat de două ori în cursul zilei de ieri la sediul primăriei, pentru a sta de vorbă cu domnia sa, ni s-a explicat că „domnul primar nu are un program fix”. Prin urmare, nu se ştie când poate fi găsit.

În condiţiile în care, potrivit Prefecturii Capitalei, primarul Marian Vanghelie a fost amendat anul trecut şi cu suma de 55.000 de lei, pentru refuzul de a reînfiinţa subcomisia locală de fond funciar, este poate mai uşor de înţeles de ce primăria acestui sector duce lipsă de fonduri.

Despre presă şi demagogie

"Demagogul Anito nu dispunea de alt mijloc de difuzare decât propriul glas şi a izbutit totuşi să convingă gloata că Socrate trebuia să bea cucută. Iar gloata, pe care unii o cred sursa întregii raţiuni şi dreptăţi, l-a făcut să bea cucută pe cel mai mare om din Grecia. Calculaţi ce pot face demagogii contemporani care au radioul şi presa în mâinile lor"
Ernesto Sabato

La revedere, George! Bună ziua nimănui...

 Am scris editorialul de mai jos în "Adevărul magazin de duminică", din 30 mai 2010. Speram atunci că poate prietenul pe care îl cunosc şi alături de care am parcurs cei şase ani anevoioşi de facultate se va răzgândi şi va rămâne totuşi în ţara care are atâta nevoie de el. Că ceva se va schimba, totuşi, în mai bine, iar gândul lui va fi fost doar o furie de moment. N-a fost să fie... De ieri, George a plecat, probabil pentru totdeauna, în Franţa, la un spital din Agen. Un orăşel situat între Toulouse şi Bordeaux, cu oameni primitori şi un spital excepţional, după cum singur îmi povestea entuziasmat după prima vizită făcută acolo. A trimis C.V.-ul, l-au acceptat, a fost o săptămână la ei, l-au primit cu braţele deschise şi au bătut palma pentru un salariu pe care nici în vis nu l-ar fi primit aici. Simplu. Mă bucur pentru el, mă doare România uitată...

George
Brăilean cu vorba îndulcită-n Dunăre, contaminat de blues şi jazz, George a vrut să facă medicină. L-am cunoscut la UMF Bucureşti şi ne-am împrietenit din primul an de facultate. După ce o mare parte a colegilor de studii au ales fie să plece din ţară, fie să se angajeze reprezentanţi de vânzări la marile firme din domeniul medical, fie să se reprofileze în alte domenii, ne hotărâserăm să ne încercăm norocul în Franţa. Viaţa ne-a pus însă pe alte făgaşe. După câţiva ani petrecuţi în Bucureşti, prins într-un sistem care nici nu-l lăsa să moară de foame, nici nu-l recompensa corect, şi-a început lungul drum al carierei, pribegind alături de soţia-i credincioasă prin oraşele ţării. Soldat credincios al carierei, s-a stabilit în cele din urmă într-unul din centrele medicale mari. Ne vedeam rar, în trecere prin oraşul în care s-a stabilit. Urmăream cu admiraţie, felul în care viaţa i se împlinea an de an şi efortul pe care îl făcea cu zâmbetul pe buze pentru a urca treptele ierarhiei medicale. Singur. Fără proptele, fără părinţi sau cunoscuţi care să-l susţină. Un apartament cu credit, aranjat cu mult bun gust în centrul oraşului, un copil, o maşină şi o slujbă care îi promitea paşi mici dar siguri către vârfuri.
Apoi, a venit vestea. Cu vocea îndârjită mi-a mărturisit la telefon că e hotărât să plece din ţară. Definitiv. După aproape 20 de ani de trudă, după o aşteptare prea lungă a unui liman ce pare tot mai îndepărtat şi după lupte extenuante cu talibanii birocraţiei, George caută să-şi rezolve viaţa în altă parte. Resetează tot şi porneşte câtre o nouă provocare, ca la 20 de ani. Efortul pe care îl depune aici nu-i mai oferă nicio satisfacţie. Şi criza, şi nepăsarea, şi lipsa de respect a celor care ar trebui să-i aplaude anii dedicaţi meseriei l-au învins. Plecarea lui stă sub zodia unei întregi generaţii de medici care părăsesc România. 
La revedere, George! Bună ziua nimănui...


UPDATE 1 decembrie 2010:
Când tocmai credeam că telenovela s-a terminat, am găsit astazi un apel nepreluat de la George. Mă gândeam că poate a ratat vreun avion blocat pe undeva din cauza iernii şi are nevoie de informaţii sau de asistenţă de orice fel... L-am sunat înapoi. Nimic din toate astea. "Sunt deja în Franţa, la Agen, e foarte frumos aici, dar am o problemă cu Ministerul Sănătăţii din România". Nu-mi venea să cred. Au trecut mai bine de şase luni de când încearcă să-şi adune toate actele necesare, iar coşmarul nu s-a încheiat. Mai are nevoie de un certificat fără de care nu-şi poate primi salariul acolo. Iar de aici i s-a spus că eliberarea acelui certificat de conformitate cu normele europene poate dura chiar şi două luni. Suspendat între două lumi, George nu a scăpat nici acolo de mâna lungă a birocraţiei româneşti. Nici măcar un secretar de stat la care a apelat în disperare de cauză nu-l poate ajuta pentru că, din ce-mi povestea la telefon, înaltul şi deja celebrul demnitar nu se mai înţelege cu angajaţii de la resurse umane din minister. Într-un cuvânt, un stat în stat în faţa căruia nici demnitarii nu mai au nicio forţă. Resursele (in)umane sunt la putere în Pomânia.

Monştrii libertăţii

Cenzura gândurilor a eşuat. Revoluţia imaginaţiei a învins. Puterea aparţine din nou neuronilor. Libertatea perfectă generează euforie în Republica Minţii. În scurt timp, naşte monştri...

Umor nemţesc. Cine râde la urmă?

  

Cine zice că nemţii n-au umor - fie el şi involuntar - n-are decât să urmărească filmul de mai sus. Este înregistrarea unei emisiuni de gimnastică pentru vârstnici, difuzată dimineaţa, pe unul dintre zecile de canale regionale din Bavaria. Rula întâmplător într-o cameră de hotel, de undeva de lângă graniţa Elveţiei cu Germania. Stan şi Bran probabil că ar fi invidioşi, mai ales pe micuţul fără proteză care mai are puţin şi îşi ia zborul. 

După ce m-a binedispus pentru tot restul zilei, mi-am dat seama de ce, români şi nemţi, suntem, din nefericire, atât de diferiţi unii de alţii. 

Neamţul frizează ridicolul atunci când vine vorba de grija pentru cel mai neajutorat din comunitate. Standardele de protecţie sunt fixate în funcţie de cel mai puţin abil şi nu în raport cu performerii. Spre exemplu, în absolut toate mijloacele de transport în comun, deşi majoritatea călătorilor sunt oameni normali, un singur om, aflat  într-un cărucior, se poate urca, oricând, oriunde, fără nici cea mai mică jenă.  Mall-urile, străzile comerciale, zonele pietonale ale oraşelor sunt populate deopotrivă de tineri, dar şi de foarte, foarte mulţi bătrâni care nu sunt excluşi din agora, ci dimpotrivă.

În România, majoritatea celor normali sunt de obicei nevoiţi să escaladeze ca la concursurile de free climbing treptele tramvaielor, scările trenurilor, să alerge la 100 m bălţi după autobuzele plictisite, să înoate prin nămeţi iarna; în general, să treacă cu brio examene fizice dure care, iată, prezervă încă selecţia naturală.

În Germania (şi în majoritatea ţărilor occidentale), peste tot există facilităţi, indicatoare, amenajări pentru cei mai puţin favorizaţi de soartă. Iar asta vine poate dintr-o conştientizare mai abilă a faptului că orice om îmbătrâneşte inevitabil sau poate, în orice moment, să devină mai puţin "performant", fizic sau intelectual. 

Pe de altă parte - poate cea mai importantă - sistemul judiciar funcţionează suficient de bine încât, dacă cineva este lezat de simpla ignoranţă a unui semen, poate reclama şi poate obţine, suficient de repede, o reparaţie pe măsură. De aceea, pentru noi, românii, de multe ori ne par ridicole indicatoarele "friţilor"care uneori mai au puţin şi te avertizează când e noapte sau când e zi.

Românul moromeţian duce în spate blestemul mioritic al nepăsării imbecile în faţa pericolului. Cu atât mai mult când vine vorba de cel de alături. "Ce-o fi, o fi... Noi să fim sănătoşi!", e zicala noastră preferată. Virtuozi în băşcălie şi şmecherie, am rămas din timpuri cam vechi blocaţi într-o atitudine adolescentină de sfidare a viitorului pe care îl înfruntăm cu bancuri. Nu calculaţi, scrupuloşi, ca neamţul.

Revenind la filmuleţul de mai sus (oricum, mulţumim nemţilor că ne mai dau pe lângă maşini şi subiecte de glumă!), indiferent cât sunt de ridicole, astfel de emisiuni (care existau şi la noi la un moment dat, atât la radio cât şi la televiziune) au totuşi un rol foarte important pentru menţinerea stării de sănătate a bătrânilor. Sigur, sunt caraghioşi indivizii aleşi pentru filmare - puteau fi alese figuri ceva mai inteligente - însă contează foarte mult ca cei cărora le este adresată emisiunea să se regăsească în personajele de pe ecran. Degeaba faci o emisiune de gimnastică în care evoluează o blondă superbă de 20 de ani, cu "relief" excitant. La emisiunea cu pricina se vor uita doar cei activ sexual, nu însă şi bătrânii. Alături de multe alte măsuri, aceste eforturi de antrenare a vârstnicilor în viaţa socială scad în ansamblu cheltuielile societăţii pentru menţinerea aşa-numitei calităţi a vieţii. Indiferent că este vorba de tineri (care în acest fel vor fi mai puţin grevaţi de îngrijirea vârstnicilor) sau de bătrânii care astfel îşi păstrează tonusul crescut şi la vârste înaintate, apelează mai puţin la medici, consumă mai puţine medicamente scumpe, ocupă mai puţin timp spitalele etc.

Aşadar, cine râde mai bine?               

Unde cazăm ţiganii în Casa Comună a Europei?

FOTO: www.courrierinternational.com

Se zice că un ţigan şi un român şi-au făcut case perfect identice, una lângă alta. După o vreme, stau de vorbă. Romanul: "Eu dacă vând casa asta probabil o să primesc cinci milioane de euro pe ea". Ţiganul: "A păi dacă e aşa, eu primesc şapte milioane de euro pe ea". "Pai cum să primeşti tu şapte milioane pe ea dacă a mea este identică şi valorează cinci milioane?". "Păi da, dar eu nu am vecini ţigani!"
Un banc emblematic pentru conflictul dintre societatea de tip occidental şi minorităţile de romi.
Traian Ungureanu a postat în urmă cu câteva zile, pe una din reţelele de socializare, un excelent articol intitulat "Tigani şi elite".
"Problema romilor a fost reaprinsă de acţiunile adminstrative ale autorităţilor franceze şi de schimbul de replici cu totul neobişnuit între Guvernul francez şi Comisia Europeană", scrie TRU. "Parlamentul European s-a ilustrat cu o rezoluţie îmbibată de retorica tradiţională a stîngii. Ce e cu adevărat scandalos în această controversă nu ţine, însă, de tonul sau detaliile scandalului politic sau de presă (care agită, bienînţeles, pretenţii de seriozitate şi probitate). Marea problemă a problemei romilor şi a tratamentului oficial care o înconjoară e ipocrizia. Mai exact, lipsa de sinceritate a combatanţilor, precum şi completa lor ignoranţă în materie (marea excepţie, într-o dezbatere de presă derutată de propriile sloganuri, e intervenţia lui Tom Gallagher, cu un articol tranşant şi exact, în Wall Street Journal)."Demn de remarcat este că autorităţile franceze au acţionat în această situaţie într-un mod cât se poate de natural. Adică primitiv, sănătos, eugenic. Sofistica europeană a egalităţii şi fraternităţii a fost rapid sfâşiată de pe pieptul voluptoasei Libertăţi a lui Delacroix, lăsând să se vadă de fapt platoşa oţelită a toleranţei zero. Este, în esenţă, reacţia reflexă, naturală, de apărare împotriva agresiunilor exterioare, pe care orice organism, orice individ, orice grup social îl adoptă în mod reflex pentru a-şi prezerva în cele din urmă identitatea. Acest gest reflex visceral de autoapărare a fost clar exprimat chiar ieri de Henri Paul, ambasadorul Franţei la Bucuresti, la PRO TV, care a afirmat textual (citez de pe HotNews) că "nu există noţiunea de cetăţean european", explicând clar că în Franţa nu se poate vorbi de ţigani. "Sunt cetăţeni români", a spus H.Paul. La fel ca leucocitele din sânge care elimină corpii străini, atacând uneori şi propriul organism, pentru oficialii francezi diferenţierile fine de genul "romi"-"români", "romi"-"ţigani" sau "ţigani"-"români" nu mai există. Sunt toţi români (poate uneori bulgari). Cu alte cuvinte, nu sunt francezi, prin urmare, să stea la ei acasă!
Şi iată cum, în momentele delicate, fragilul discurs despre democraţie şi egalitarism se destramă în faţa reflexului natural de apărare."Noţiunea de cetăţeni europeni nu există", a clarificat decisiv H.Paul punctul de vedere francez. "Arătaţi-mi mie o carte de identitate pe care scrie că există cetăţenie europeană! Aveţi dumneavoastră aşa ceva? Scrie cetăţean european pe cartea dumneavoastră de identitate? Nu. Scrie cetăţean român, iar pe cartea mea de identitate scrie cetăţean francez." 
În opoziţie, atitudinea stângii franceze, şi în general a stângii europene, este o pasivitate "contra naturii", care în cele din urmă, inevitabil, nu poate duce decât la dispariţia "organismului" invadat. Aşa cum constată şi Traian Ungureanu, "în varianta stîngii occidentale, ţiganii sînt un personaj fără chip, istorie şi societate. Partea lor de răspundere, realitatea <<performanţei>> lor sociale, atitudinea conducătorilor recunoscuţi ai ţiganilor şi practicile interne ale acestei populaţii lispesc, mai precis au fost scoase din discuţie. Nimic, aşadar, despre delincvenţa organizată de şefii de clan, nimic despre puterea şi capacitatea de intimidare sau corupere a clanurilor şi iarăşi nimic despre <<talentul>> grupurilor migratoare de a dezechilibra sau <<jupui>> spaţiile pe care le iau, succesiv, în primire. Nimic, deasmenea, despre refuzul de şcolarizare a copiilor, despre industria cerşitului cu minori, despre reţelele de prostituţie sau despre mariajele aranjate. Criticii anti-rasişti ai societăţilor care intră în conflict cu ţiganii vor explica, imediat, că delincvenţa ramificată e rezultatul marginalizării, al interdicţiei de integrare şi al respingerii instituţionale. Nimeni nu poate nega aceste realităţi."
Prin urmare, în faţa capacităţii remarcabile a acestei etnii de adaptare, avem două atitudini total opuse, dar fiecare perdantă. Prima, cea radicală, nu face decât să amâne un deznodământ cu atât mai tragic cu cât societatea occidentală se izolează mai mult de provocarea romă (de fapt amână o confruntare inevitabilă), iar cea de-a doua, complet emasculată, nu face decât să imagineze soluţii utopice, fără să găsească adevăratele căi de cuplare la lumea ţigănească.
Este inacceptabil ca, într-o lume în care organizaţiile de tot felul reuşesc să intre în contact şi să înţeleagă comportamentul gorilelor de munte sau al urangutanilor din Borneo, în mijlocul Europei, populaţii întregi de oameni să fie practic ignoraţi, băgaţi sub preşul UE, doar pentru că nu există capacitatea de a dezvolta programe ample care să-i integreze (fie şi prin diverse metode mai mult sau mai puţin coercitive). Vina nu este numai a francezilor sau a italienilor, ci şi a noastră, a românilor, indiferenţi în faţa unei probleme pe care o avem. Este, la urma urmei, acelaşi gen de problemă ca cea legată în anii '90 de copiii abandonaţi, ca cea legată de copiii bolanvi de SIDA, ca cea a persoanelor cu dizabilităţi, ca cea a spitalelor de psihiatrie. Sunt probleme umanitare, pe care nu ştim sau, pe care dacă le ştim, ne facem că nu le ştim. Iar elitele sunt cele care trebuie să iniţieze urgent demersurile necesare pentru limpezirea societăţii româneşti de decalajele existente între populaţia majoritară şi cea minoritară.    
Problema ţiganilor este un test pe care în primul rând elitele vor fi obligate să-l absolve, depăşindu-şi în acelaşi timp, atât tendinţa de a da curs reflexelor ancestrale de autoapărare (acel reflex de izolare şi debarasare de tot ceea ce nu convine), dar păstrând, totodată, şi integritatea sistemului declarat de valori europene. Iar problema rezidă tocmai în incapacitatea de a imagina mecanisme valide, inteligente, care să cointereseze populaţiile de romi în adoptarea aceloraşi valori pe care le împărtăşesc europenii.
În cele din urmă, oricât de frumoasă şi modernă ar fi Casa Comună Europeană, corturile cu nomazi, din curtea din spate, îi scad valoarea.