Cine zice că nemţii n-au umor - fie el şi involuntar - n-are decât să urmărească filmul de mai sus. Este înregistrarea unei emisiuni de gimnastică pentru vârstnici, difuzată dimineaţa, pe unul dintre zecile de canale regionale din Bavaria. Rula întâmplător într-o cameră de hotel, de undeva de lângă graniţa Elveţiei cu Germania. Stan şi Bran probabil că ar fi invidioşi, mai ales pe micuţul fără proteză care mai are puţin şi îşi ia zborul.
După ce m-a binedispus pentru tot restul zilei, mi-am dat seama de ce, români şi nemţi, suntem, din nefericire, atât de diferiţi unii de alţii.
Neamţul frizează ridicolul atunci când vine vorba de grija pentru cel mai neajutorat din comunitate. Standardele de protecţie sunt fixate în funcţie de cel mai puţin abil şi nu în raport cu performerii. Spre exemplu, în absolut toate mijloacele de transport în comun, deşi majoritatea călătorilor sunt oameni normali, un singur om, aflat într-un cărucior, se poate urca, oricând, oriunde, fără nici cea mai mică jenă. Mall-urile, străzile comerciale, zonele pietonale ale oraşelor sunt populate deopotrivă de tineri, dar şi de foarte, foarte mulţi bătrâni care nu sunt excluşi din agora, ci dimpotrivă.
În România, majoritatea celor normali sunt de obicei nevoiţi să escaladeze ca la concursurile de free climbing treptele tramvaielor, scările trenurilor, să alerge la 100 m bălţi după autobuzele plictisite, să înoate prin nămeţi iarna; în general, să treacă cu brio examene fizice dure care, iată, prezervă încă selecţia naturală.
În Germania (şi în majoritatea ţărilor occidentale), peste tot există facilităţi, indicatoare, amenajări pentru cei mai puţin favorizaţi de soartă. Iar asta vine poate dintr-o conştientizare mai abilă a faptului că orice om îmbătrâneşte inevitabil sau poate, în orice moment, să devină mai puţin "performant", fizic sau intelectual.
Pe de altă parte - poate cea mai importantă - sistemul judiciar funcţionează suficient de bine încât, dacă cineva este lezat de simpla ignoranţă a unui semen, poate reclama şi poate obţine, suficient de repede, o reparaţie pe măsură. De aceea, pentru noi, românii, de multe ori ne par ridicole indicatoarele "friţilor"care uneori mai au puţin şi te avertizează când e noapte sau când e zi.
Românul moromeţian duce în spate blestemul mioritic al nepăsării imbecile în faţa pericolului. Cu atât mai mult când vine vorba de cel de alături. "Ce-o fi, o fi... Noi să fim sănătoşi!", e zicala noastră preferată. Virtuozi în băşcălie şi şmecherie, am rămas din timpuri cam vechi blocaţi într-o atitudine adolescentină de sfidare a viitorului pe care îl înfruntăm cu bancuri. Nu calculaţi, scrupuloşi, ca neamţul.
Revenind la filmuleţul de mai sus (oricum, mulţumim nemţilor că ne mai dau pe lângă maşini şi subiecte de glumă!), indiferent cât sunt de ridicole, astfel de emisiuni (care existau şi la noi la un moment dat, atât la radio cât şi la televiziune) au totuşi un rol foarte important pentru menţinerea stării de sănătate a bătrânilor. Sigur, sunt caraghioşi indivizii aleşi pentru filmare - puteau fi alese figuri ceva mai inteligente - însă contează foarte mult ca cei cărora le este adresată emisiunea să se regăsească în personajele de pe ecran. Degeaba faci o emisiune de gimnastică în care evoluează o blondă superbă de 20 de ani, cu "relief" excitant. La emisiunea cu pricina se vor uita doar cei activ sexual, nu însă şi bătrânii. Alături de multe alte măsuri, aceste eforturi de antrenare a vârstnicilor în viaţa socială scad în ansamblu cheltuielile societăţii pentru menţinerea aşa-numitei calităţi a vieţii. Indiferent că este vorba de tineri (care în acest fel vor fi mai puţin grevaţi de îngrijirea vârstnicilor) sau de bătrânii care astfel îşi păstrează tonusul crescut şi la vârste înaintate, apelează mai puţin la medici, consumă mai puţine medicamente scumpe, ocupă mai puţin timp spitalele etc.
Aşadar, cine râde mai bine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu