Unde cazăm ţiganii în Casa Comună a Europei?

FOTO: www.courrierinternational.com

Se zice că un ţigan şi un român şi-au făcut case perfect identice, una lângă alta. După o vreme, stau de vorbă. Romanul: "Eu dacă vând casa asta probabil o să primesc cinci milioane de euro pe ea". Ţiganul: "A păi dacă e aşa, eu primesc şapte milioane de euro pe ea". "Pai cum să primeşti tu şapte milioane pe ea dacă a mea este identică şi valorează cinci milioane?". "Păi da, dar eu nu am vecini ţigani!"
Un banc emblematic pentru conflictul dintre societatea de tip occidental şi minorităţile de romi.
Traian Ungureanu a postat în urmă cu câteva zile, pe una din reţelele de socializare, un excelent articol intitulat "Tigani şi elite".
"Problema romilor a fost reaprinsă de acţiunile adminstrative ale autorităţilor franceze şi de schimbul de replici cu totul neobişnuit între Guvernul francez şi Comisia Europeană", scrie TRU. "Parlamentul European s-a ilustrat cu o rezoluţie îmbibată de retorica tradiţională a stîngii. Ce e cu adevărat scandalos în această controversă nu ţine, însă, de tonul sau detaliile scandalului politic sau de presă (care agită, bienînţeles, pretenţii de seriozitate şi probitate). Marea problemă a problemei romilor şi a tratamentului oficial care o înconjoară e ipocrizia. Mai exact, lipsa de sinceritate a combatanţilor, precum şi completa lor ignoranţă în materie (marea excepţie, într-o dezbatere de presă derutată de propriile sloganuri, e intervenţia lui Tom Gallagher, cu un articol tranşant şi exact, în Wall Street Journal)."Demn de remarcat este că autorităţile franceze au acţionat în această situaţie într-un mod cât se poate de natural. Adică primitiv, sănătos, eugenic. Sofistica europeană a egalităţii şi fraternităţii a fost rapid sfâşiată de pe pieptul voluptoasei Libertăţi a lui Delacroix, lăsând să se vadă de fapt platoşa oţelită a toleranţei zero. Este, în esenţă, reacţia reflexă, naturală, de apărare împotriva agresiunilor exterioare, pe care orice organism, orice individ, orice grup social îl adoptă în mod reflex pentru a-şi prezerva în cele din urmă identitatea. Acest gest reflex visceral de autoapărare a fost clar exprimat chiar ieri de Henri Paul, ambasadorul Franţei la Bucuresti, la PRO TV, care a afirmat textual (citez de pe HotNews) că "nu există noţiunea de cetăţean european", explicând clar că în Franţa nu se poate vorbi de ţigani. "Sunt cetăţeni români", a spus H.Paul. La fel ca leucocitele din sânge care elimină corpii străini, atacând uneori şi propriul organism, pentru oficialii francezi diferenţierile fine de genul "romi"-"români", "romi"-"ţigani" sau "ţigani"-"români" nu mai există. Sunt toţi români (poate uneori bulgari). Cu alte cuvinte, nu sunt francezi, prin urmare, să stea la ei acasă!
Şi iată cum, în momentele delicate, fragilul discurs despre democraţie şi egalitarism se destramă în faţa reflexului natural de apărare."Noţiunea de cetăţeni europeni nu există", a clarificat decisiv H.Paul punctul de vedere francez. "Arătaţi-mi mie o carte de identitate pe care scrie că există cetăţenie europeană! Aveţi dumneavoastră aşa ceva? Scrie cetăţean european pe cartea dumneavoastră de identitate? Nu. Scrie cetăţean român, iar pe cartea mea de identitate scrie cetăţean francez." 
În opoziţie, atitudinea stângii franceze, şi în general a stângii europene, este o pasivitate "contra naturii", care în cele din urmă, inevitabil, nu poate duce decât la dispariţia "organismului" invadat. Aşa cum constată şi Traian Ungureanu, "în varianta stîngii occidentale, ţiganii sînt un personaj fără chip, istorie şi societate. Partea lor de răspundere, realitatea <<performanţei>> lor sociale, atitudinea conducătorilor recunoscuţi ai ţiganilor şi practicile interne ale acestei populaţii lispesc, mai precis au fost scoase din discuţie. Nimic, aşadar, despre delincvenţa organizată de şefii de clan, nimic despre puterea şi capacitatea de intimidare sau corupere a clanurilor şi iarăşi nimic despre <<talentul>> grupurilor migratoare de a dezechilibra sau <<jupui>> spaţiile pe care le iau, succesiv, în primire. Nimic, deasmenea, despre refuzul de şcolarizare a copiilor, despre industria cerşitului cu minori, despre reţelele de prostituţie sau despre mariajele aranjate. Criticii anti-rasişti ai societăţilor care intră în conflict cu ţiganii vor explica, imediat, că delincvenţa ramificată e rezultatul marginalizării, al interdicţiei de integrare şi al respingerii instituţionale. Nimeni nu poate nega aceste realităţi."
Prin urmare, în faţa capacităţii remarcabile a acestei etnii de adaptare, avem două atitudini total opuse, dar fiecare perdantă. Prima, cea radicală, nu face decât să amâne un deznodământ cu atât mai tragic cu cât societatea occidentală se izolează mai mult de provocarea romă (de fapt amână o confruntare inevitabilă), iar cea de-a doua, complet emasculată, nu face decât să imagineze soluţii utopice, fără să găsească adevăratele căi de cuplare la lumea ţigănească.
Este inacceptabil ca, într-o lume în care organizaţiile de tot felul reuşesc să intre în contact şi să înţeleagă comportamentul gorilelor de munte sau al urangutanilor din Borneo, în mijlocul Europei, populaţii întregi de oameni să fie practic ignoraţi, băgaţi sub preşul UE, doar pentru că nu există capacitatea de a dezvolta programe ample care să-i integreze (fie şi prin diverse metode mai mult sau mai puţin coercitive). Vina nu este numai a francezilor sau a italienilor, ci şi a noastră, a românilor, indiferenţi în faţa unei probleme pe care o avem. Este, la urma urmei, acelaşi gen de problemă ca cea legată în anii '90 de copiii abandonaţi, ca cea legată de copiii bolanvi de SIDA, ca cea a persoanelor cu dizabilităţi, ca cea a spitalelor de psihiatrie. Sunt probleme umanitare, pe care nu ştim sau, pe care dacă le ştim, ne facem că nu le ştim. Iar elitele sunt cele care trebuie să iniţieze urgent demersurile necesare pentru limpezirea societăţii româneşti de decalajele existente între populaţia majoritară şi cea minoritară.    
Problema ţiganilor este un test pe care în primul rând elitele vor fi obligate să-l absolve, depăşindu-şi în acelaşi timp, atât tendinţa de a da curs reflexelor ancestrale de autoapărare (acel reflex de izolare şi debarasare de tot ceea ce nu convine), dar păstrând, totodată, şi integritatea sistemului declarat de valori europene. Iar problema rezidă tocmai în incapacitatea de a imagina mecanisme valide, inteligente, care să cointereseze populaţiile de romi în adoptarea aceloraşi valori pe care le împărtăşesc europenii.
În cele din urmă, oricât de frumoasă şi modernă ar fi Casa Comună Europeană, corturile cu nomazi, din curtea din spate, îi scad valoarea.