La revedere, George! Bună ziua nimănui...

 Am scris editorialul de mai jos în "Adevărul magazin de duminică", din 30 mai 2010. Speram atunci că poate prietenul pe care îl cunosc şi alături de care am parcurs cei şase ani anevoioşi de facultate se va răzgândi şi va rămâne totuşi în ţara care are atâta nevoie de el. Că ceva se va schimba, totuşi, în mai bine, iar gândul lui va fi fost doar o furie de moment. N-a fost să fie... De ieri, George a plecat, probabil pentru totdeauna, în Franţa, la un spital din Agen. Un orăşel situat între Toulouse şi Bordeaux, cu oameni primitori şi un spital excepţional, după cum singur îmi povestea entuziasmat după prima vizită făcută acolo. A trimis C.V.-ul, l-au acceptat, a fost o săptămână la ei, l-au primit cu braţele deschise şi au bătut palma pentru un salariu pe care nici în vis nu l-ar fi primit aici. Simplu. Mă bucur pentru el, mă doare România uitată...

George
Brăilean cu vorba îndulcită-n Dunăre, contaminat de blues şi jazz, George a vrut să facă medicină. L-am cunoscut la UMF Bucureşti şi ne-am împrietenit din primul an de facultate. După ce o mare parte a colegilor de studii au ales fie să plece din ţară, fie să se angajeze reprezentanţi de vânzări la marile firme din domeniul medical, fie să se reprofileze în alte domenii, ne hotărâserăm să ne încercăm norocul în Franţa. Viaţa ne-a pus însă pe alte făgaşe. După câţiva ani petrecuţi în Bucureşti, prins într-un sistem care nici nu-l lăsa să moară de foame, nici nu-l recompensa corect, şi-a început lungul drum al carierei, pribegind alături de soţia-i credincioasă prin oraşele ţării. Soldat credincios al carierei, s-a stabilit în cele din urmă într-unul din centrele medicale mari. Ne vedeam rar, în trecere prin oraşul în care s-a stabilit. Urmăream cu admiraţie, felul în care viaţa i se împlinea an de an şi efortul pe care îl făcea cu zâmbetul pe buze pentru a urca treptele ierarhiei medicale. Singur. Fără proptele, fără părinţi sau cunoscuţi care să-l susţină. Un apartament cu credit, aranjat cu mult bun gust în centrul oraşului, un copil, o maşină şi o slujbă care îi promitea paşi mici dar siguri către vârfuri.
Apoi, a venit vestea. Cu vocea îndârjită mi-a mărturisit la telefon că e hotărât să plece din ţară. Definitiv. După aproape 20 de ani de trudă, după o aşteptare prea lungă a unui liman ce pare tot mai îndepărtat şi după lupte extenuante cu talibanii birocraţiei, George caută să-şi rezolve viaţa în altă parte. Resetează tot şi porneşte câtre o nouă provocare, ca la 20 de ani. Efortul pe care îl depune aici nu-i mai oferă nicio satisfacţie. Şi criza, şi nepăsarea, şi lipsa de respect a celor care ar trebui să-i aplaude anii dedicaţi meseriei l-au învins. Plecarea lui stă sub zodia unei întregi generaţii de medici care părăsesc România. 
La revedere, George! Bună ziua nimănui...


UPDATE 1 decembrie 2010:
Când tocmai credeam că telenovela s-a terminat, am găsit astazi un apel nepreluat de la George. Mă gândeam că poate a ratat vreun avion blocat pe undeva din cauza iernii şi are nevoie de informaţii sau de asistenţă de orice fel... L-am sunat înapoi. Nimic din toate astea. "Sunt deja în Franţa, la Agen, e foarte frumos aici, dar am o problemă cu Ministerul Sănătăţii din România". Nu-mi venea să cred. Au trecut mai bine de şase luni de când încearcă să-şi adune toate actele necesare, iar coşmarul nu s-a încheiat. Mai are nevoie de un certificat fără de care nu-şi poate primi salariul acolo. Iar de aici i s-a spus că eliberarea acelui certificat de conformitate cu normele europene poate dura chiar şi două luni. Suspendat între două lumi, George nu a scăpat nici acolo de mâna lungă a birocraţiei româneşti. Nici măcar un secretar de stat la care a apelat în disperare de cauză nu-l poate ajuta pentru că, din ce-mi povestea la telefon, înaltul şi deja celebrul demnitar nu se mai înţelege cu angajaţii de la resurse umane din minister. Într-un cuvânt, un stat în stat în faţa căruia nici demnitarii nu mai au nicio forţă. Resursele (in)umane sunt la putere în Pomânia.